Cumși-agăsitAdrianpasiuneapentrualergare

De la „nu am fost niciodată talentat” la „mi-am găsit pasiunea”

Nu am avut niciodată o pasiune și nici nu am știut ce ar trebui să simți atunci când o descoperi.

Dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că nu mi-a plăcut cu adevărat să fac nimic. Nu exista un lucru pentru care să mă trezesc dimineața devreme cu bucurie și poftă. Făceam lucrurile doar pentru că trebuiau făcute.

Într-o zi de vară, acum doi ani, mi-a fost arătat alergatul, lucru față de care am fost extrem de reticent. Nu cred că am fost talentat la ceva vreodată, dar la alergat știam sigur că nu sunt.

Am început cu câțiva kilometri, iar sentimentul de progres m-a ținut acolo. Kilometri tot mai mulți, pace-uri tot mai rapide, simțeam că evoluez de la o alergare la alta. Dar mai era ceva, redescopeream natura și orașul prin acest sport. Ajunsesem să privesc diferit locuri prin care trecusem deja de o mie de ori. Pur și simplu le vedeam într-o altă lumină și mă simțeam conectat.

Cu fiecare alergare, parcă se contura o nouă persoană, iar ceva din mine voia și mai mult. Simțeam că asta îmi doresc cu adevărat și că aceasta este direcția în care vreau să merg.

Am cunoscut mulți oameni din această sferă, mi-am făcut mulți prieteni noi, am participat la prima cursă, apoi la a doua, a treia și a patra.

Am început cu mentalitatea de a-mi depăși limitele. Este o mentalitate bună, dar, după un anumit punct, poate deveni distructivă și îți poate pune piedici, accidentări, lipsa bucuriei de a concura, ajungi să te simți bine cu tine doar atunci când ai un antrenament bun sau o cursă reușită.

Cred că alergam ca să îmi dovedesc mie și celor din jur că merit să fiu apreciat.

Marea schimbare de mentalitate s-a produs la un an după ce m-am apucat de alergare, după primul meu maraton, unde totul a mers dezastruos. Ar fi trebuit să fiu dezamăgit, nu? Și am fost. Eram supărat și simțeam că tot efortul fusese în zadar. Dar cred că era exact ce aveam nevoie pentru a face această schimbare de perspectivă.

Trei săptămâni mai târziu, am alergat al doilea maraton. De data aceasta, m-am bucurat de cursă de la început până la final și, surprinzător, am obținut și un rezultat mai bun, fără să mă chinui și fără să pun o presiune inutilă pe mine.

Pentru mine, alergarea înseamnă echilibru, libertate, comunitate, susținere.

Cel din urmă aspect este extrem de important. Am primit valuri de susținere necondiționată, de la oameni pe care abia îi cunoscusem, până la familie și apropiați. A însemnat și înseamnă în continuare enorm pentru mine. Este lucrul care mă emoționează cel mai tare, de aceea cursele mele preferate sunt cele care au loc acasă, alături de oamenii mei.

Dacă nici până aici nu eram sigur că alergatul este pasiunea mea, stați să vedeți ce s-a întâmplat mai departe.

Descoperind atâtea locuri frumoase, oameni și evenimente, am vrut să împărtășesc aceste experiențe. Am vrut să creez o platformă care adună oameni cu aceleași interese și care îi inspiră și pe ceilalți. Așa a luat naștere Adrian Run.

Pe lângă partea de împărtășire a experiențelor, obiectivul meu a fost și dezvoltarea personală, mai ales în ceea ce privește vorbitul în fața camerei, scrisul, storytelling-ul și editarea. În esență, voiam să transmit cât mai clar și autentic ceea ce simt.

Am îmbinat pasiunea pentru alergare cu dezvoltarea mea personală și, după un timp, mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat, cât de mult îmi place direcția în care merg și cât de împlinit mă simt cu fiecare lucru pe care îl fac. Atunci mi-am dat seama că mi-am găsit pasiunea.

Cireașa de pe tort? Comunitatea ASICS FrontRunner.

Sunt o persoană rezervată de fel. Nu sunt omul care iese în față și dă tonul. M-am simțit norocos să devin un nou membru al acestui proiect, dar nu mă așteptam vreodată să aibă un asemenea impact asupra mea.

Am mai spus-o și o voi mai spune, oricât de clișeic ar suna, echipa este cel mai mare avantaj pe care îl poți avea ca membru al acestui proiect.

Am intrat în această comunitate într-o perioadă în care alergasem deja de la 5 km până la maraton și chiar maraton montan. Credeam că le-am făcut pe toate și eram puțin dezorientat cu privire la viitor. Dar, văzându-i pe colegii mei, nu am putut decât să îmi iau o doză uriașă de motivație de la ei.

Fiecare are povestea lui. Pot spune că le-am ascultat pe fiecare în parte, am luat bucăți din ele și le-am pus cap la cap, până când mi-am construit o nouă direcție. Se numește inspirație, iar eu m-am lăsat inspirat.

De aici, lucrurile au mers doar în sus. Iar atunci când m-am simțit jos, tot de la ei am primit susținere și încurajare, iar asta, după cum știți deja, înseamnă enorm pentru mine.

Continui să alerg, să creez, să mă dezvolt, să depășesc provocări și să descopăr atât locuri noi și oameni noi, cât și pe mine însumi.

Alergarea nu înseamnă doar să îți pui în picioare o pereche de pantofi cool, deși și asta ajută, și să alergi un anumit număr de kilometri. Alergarea este o călătorie în toată regula, iar ușa este deschisă pentru toată lumea.