RoxanaȘtefan:kilometriiuneiregăsiri

Hei! Mă numesc Roxana Ștefan, sunt din București, artist multimedia și art director, pentru că nu mă regăsesc într-un singur mediu de creație: design, producție, muzică, fotografie, dans. Pentru mine, alergarea înseamnă întoarcerea la mine însămi. Am considerat mereu că nu poți să te prefaci că îți place să alergi, trebuie să fie ceva mult mai înrădăcinat acolo ca să revii de fiecare dată cu inima deschisă și mintea liberă.

Am început să alerg acum trei ani, din nevoia de a găsi un spațiu sigur, un loc unde să pot fi cu mine însămi în tot haosul acela. Bunica mea murise de câteva luni, descoperisem că am o boală autoimună și nu știam cum să gestionez tot ce simțeam, așa că m-am refugiat în alergare. Relația mea cu alergarea a fost tumultuoasă și nu a fost dragoste la prima vedere, cred că a fost la a zecea vedere. Îmi amintesc atât de bine prima alergare: mă simțeam ca un outsider. Am alergat 2 km și am fost atât de mândră de mine. A doua zi m-am simțit ca atunci când eram copil și ieșeam la joacă, și atunci am înțeles că e ceva care o să mă ajute foarte mult. M-am antrenat șase luni pentru primul semimaraton, i-am dedicat cursa bunicii mele, iar pe traseu am realizat că nu eram singură: am primit atâtea încurajări și m-am simțit ca acasă.

Alerg în orice moment al zilei, indiferent de vreme, singură sau în grup, pentru că îmi respect foarte mult corpul și mintea. Viața cu o condiție autoimună nu stă pe loc și nici nu vreau să mă definească asta. Lecțiile pe care le-am învățat pe parcurs: să nu îmi pese de ritm, să nu mă compar cu alte alergătoare, să nu forțez o alergare dacă simt că ceva e în neregulă și să nu iau niciodată decizii când sunt copleșită, pentru că, în 98% din cazuri, tot ce aveam nevoie era o alergare de 15 minute. Alergarea mi-a arătat și cât de greu le este femeilor să performeze în spații ca acesta, de aceea am creat o comunitate unde ne întâlneam și alergam împreună, ca să normalizăm acest lucru, și încerc să continui asta cât de mult pot.

Am descoperit ASICS FrontRunner din întâmplare, dând scroll pe internet, iar ceva din intuiția mea îmi dădea încă de la bun început multă încredere. Am aplicat, am stat cu sufletul la gură și am fost atât de fericită când am primit confirmarea. Nu sunt genul de om care să spună că e expert în ceva, pentru că mereu avem câte ceva de învățat de la orice persoană. De când am intrat în această echipă am învățat enorm și încă învăț, mă bucur că am avut șansa să alerg la Milano și Hamburg datorită acestei echipe.

Anul acesta am alergat al cincilea maraton, la Hamburg. Iar următoarea cursă este primul meu ultra, în august, un format Last Man Standing Backyard, în România. Ai nevoie de multă răbdare și multă introspecție, iar eu le am pe amândouă. Obiectivul este simplu: să alerg pentru femeile din viața mea care nu au avut șansa și nici nu au fost încurajate să demonstreze cât de puternice sunt. Asta înseamnă să dau tot ce am și să mă bucur de fiecare kilometru.

Alergarea m-a învățat că nu trebuie să mă iau atât de în serios, chiar dacă suntem înconjurați de date, pace și performanță.
Sfat pentru cineva care începe acum: nu sta pe gânduri. O să descoperi lucruri noi despre tine și nu o să regreți niciodată.

Distanța preferată: 42 km
Pantof ASICS favorit: Superblast 3
Suprafață preferată: road & trail
Cafea înainte de alergare: niciodată! O să regret după.
Muzică sau liniște: ador muzica, am playlist-uri pentru fiecare alergare, dar apreciez și liniștea când e momentul.