M-amprefăcutcăsuntalergătoare…șiapoiamdevenit

Dacă mă întrebi cum am ajuns să alerg, răspunsul sincer este: nu prea știu. Știu doar că, la început, alergarea nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a fost natural. Nu eram rapidă, nu aveam rezistență și, de multe ori, o alergare de câțiva kilometri mi se părea un eveniment demn de povestit.

Dar am continuat. La început pentru că îmi plăcea sentimentul de după. Apoi pentru că vedeam că pot puțin mai mult. Un kilometru în plus, un pace puțin mai bun, o alergare care cu câteva luni înainte mi s-ar fi părut imposibilă.

Cred că unul dintre lucrurile care m-au făcut să rămân a fost faptul că progresul meu a fost atât de lent. Mie mi-au trebuit aproape trei ani ca să ajung la nivelul la care alți oameni aleargă de la prima lor ieșire. Și, tocmai pentru că știu cât de greu mi-a fost mie, nu pot să nu mă bucur când văd pe cineva care abia începe. Am ajuns, în cele din urmă, la primul meu maraton.

Și aici ar trebui să urmeze partea în care spun cât de emoționant și frumos a fost. Nu a fost. Era aprilie și erau -12°C. Minus 12. În aprilie. Practic, am plecat la maraton și am ajuns la o probă de supraviețuire.

Cursa a fost un dezastru. Am terminat-o dezamăgită și cu sentimentul că toată munca mea nu se vedea nicăieri. Dar, retrospectiv, cred că exact maratonul acela a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi se puteau întâmpla. Pentru că mi-a schimbat felul în care mă raportam la alergare.

Până atunci, obiectivele mele deveniseră din ce în ce mai mari și eram tot mai preocupată să demonstrez că pot. După acel maraton, am început să înțeleg că nu vreau să alerg doar pentru un rezultat bun. Vreau să mă bucur că pot să alerg. Și, poate pentru prima dată, am început să mă uit la alergare ca la ceva ce vreau să păstrez în viața mea pe termen lung.

Apoi au venit alte curse, alte obiective și, inevitabil, obiective din ce în ce mai ambițioase. Dar a venit și comunitatea. Am început să vorbesc mai mult despre alergare, să împărtășesc experiențele mele și să încurajez oameni care, la fel ca mine la început, nu se consideră „alergători”.

Pentru că asta vreau să transmit cel mai mult: nu trebuie să fii atlet ca să începi să alergi.

Nu trebuie să ai un pace bun. Nu trebuie să poți alerga 5, 10 sau 20 de kilometri din prima. Și cu siguranță nu trebuie să semeni cu oamenii pe care îi vezi alergând în jurul tău. Eu am avut nevoie de aproape trei ani.

De aceea, comunitatea pe care mi-am creat-o se bazează pe un principiu foarte simplu: important este să te miști, nu cât de repede te miști. Fiecare are propria cursă. Pentru unii înseamnă un personal best, pentru alții primul kilometru fără oprire. Ambele sunt la fel de importante.

Iar acum un an, când o accidentare m-a ținut departe de alergare, am înțeles poate cel mai clar cât de importantă a devenit pentru mine. Mi-a lipsit enorm. Partea bună este că m-a făcut să mă întorc cu și mai multă recunoștință. Acum încerc să mă bucur de fiecare alergare, nu doar de cele bune.

De când fac parte din ASICS FrontRunner, am simțit și mai puternic lucrul acesta. Comunitatea mi-a crescut și mai mult ambițiile, mi-a oferit oameni de la care am ce învăța și, cel mai important, mi-a arătat câte lucruri mai am de făcut și de descoperit.

Acum nu mai alerg doar ca să văd cât de departe pot ajunge eu. Vreau să văd cât de mulți oameni pot aduce cu mine.

Pentru că dacă eu, care acum câțiva ani abia mă puteam numi alergătoare, am ajuns aici, atunci cred sincer că oricine poate începe. Poate nu va fi natural. Poate va fi greu. Poate vor exista și niște -12°C în aprilie, deși sper sincer să nu. Dar merită să încerci. Pentru că uneori începi prin a te preface că ești alergător. Și, fără să îți dai seama, devii unul.