Viatameaprinalergare-AlexandraSzabo

De mică alergam. Plecam de acasă dis-de-dimineață și mă întorceam abia la lăsarea serii, eram singura care știa prin ce locuri mă poartă pașii și cum să-și găsească drumul înapoi. Crescând la țară, lumea mea era un amestec de libertate și jocuri inventate pe loc, majoritatea prin alergare și mișcare.

Peste drum de casă se întindea o pădure pe care o numeam simplu, ca la oraș, „parc”. Acolo era locul meu: doar eu, foșnetul copacilor și animăluțele care trăiau în tăcere. Într-o vară, am descoperit un mic luminiș rotund, înconjurat de copaci înalți și plin de flori mov. Părea desprins dintr-o poveste cu zâne. Chiar și acum, când alerg, gândul mi se întoarce des acolo, în acel colț de liniște unde uitam de timp.

Când fuga devine refugiu

Alergarea a continuat să mă însoțească în valuri. În școala generală adoram sprinturile; de altfel, am o vorbă care mă definește: „life is RUNderful”, pentru că după o tură de alergare totul se așază mai frumos în minte și în suflet. ❤️

Anii au adus însă și schimbări. Din cauza unei instabilități familiale, ne-am mutat des; simțeam ca eram mereu cu bagajul pregătit de plecare. Privind în urmă, tocmai acea dinamică de nomad m-a învățat să nu mă tem de un nou început (chiar și linia de start de la fiecare competiție) și să primesc deschis orice provocare. O perioadă, alergarea a luat o pauză, lăsând loc unei alte mari pasiuni: dansul.

Nenumărate regăsiri

Pasiunea pentru alergare a revenit chiar înainte de pandemie, într-o dimineață friguroasă din anii de facultate la Timișoara. La -7 grade, ieșeam pe la ora 5 dimineața să alerg prin parcul înghețat, sub privirile uimite ale colegelor de cameră de cămin. Fără ceas, fără să știu ce e acela pace, o făceam pur și simplu pentru că simțeam cum alergarea îmi alungă gândurile rele.

Apoi a venit pandemia, blocând totul într-un mediu toxic care m-a făcut să mă simt o prizonieră în propria viață și să uit cine sunt. După doi ani grei, m-am mutat la București. Cântăream doar 39 de kilograme și o luam complet de la zero, într-un cartier străin. Într-o seară, m-am îmbrăcat cu ce echipament am găsit și am ieșit în ploaie și frig. Poza făcută în lift atunci încă îmi amintește de momentul în care am simțit că trăiesc din nou. Alergarea a devenit terapia mea tăcută, țin minte și acum că nu știam să folosesc ceasul, iar story-urile mele erau tare amuzante - dacă ești curios/ă încă le mai am în highlights pe Instagram.

De la primii pași pe trail

Dorința de a progresa m-a adus, la începutul lui 2023, aproape de comunitate: am cerut sfaturi de la Gabriela (colega noastra) care făcea un challenge de alergare pe care il posta online. Am mai cochetat puțin atunci cu alergarea, însă după aceea am făcut iar o pauză. La cateva luni distanta, abia întoarsă dintr-un concediu, m-am înscris fără ezitare la prima mea cursă de trail running. De atunci, doar accidentările – uneori din cauza propriul entuziasm și ambiție – au mai reușit să mă oprească. Am alergat competiții după competiții și, la doar cinci luni distanță, primul meu maraton pe asfalt (o experiență intens dureroasă, dar care mi-a cimentat iubirea pentru potecile de munte :) ).

Linia de sosire

Magia alergării nu s-a oprit la medalii. Ea mi-a adus în viață două dintre cele mai frumoase proiecte de suflet: ASICS FrontRunner și comunitatea Run to Sip. Another plus? Mi-am intalnit partenerul de viata prin alergare.

Când trag linie astăzi, realizez că fetița de la țară care se pierdea prin păduri a devenit o alergătoare care nu se lasă doborâtă de niciun munte. Alergarea m-a crescut, m-a educat și mi-a dat curajul să creez, să construiesc și să merg mai departe – astăzi într-un ritm poate mai așezat și mai sigur, dar cu aceeași bucurie în suflet.